Prin pădurea de lângă sat
Umblu desculță și subțire-mbrăcată
Și trupul mă poartă cu sufletul nepătat
Spre-o luncă neumblată.
Haina nopții m-acoperă și mă-ncălzește
Și bulgări de lumină pe ici pe colo se zăresc;
Îmi zâmbesc și parcă totul se topește,
Nimic, nimic nu e firesc.
Cu mers de lebădă feroce
Rămân uimită, îngrozită;
Se-aude din îndepărtare ușor, ușor o voce
Și plec acolo... nepăzită.
E doar codrul bătut de gânduri,
Doar el murmură de jale;
Mai întâlnește poate câteva stoluri
E singurul treaz, e singur în vale.
Și lângă el se află o oglindă mișcătoare -
Ea susură de la răsărit pân` la apus...
De ce când văd acest peisaj inima mă doare?
De ce-mi cad lacrimi pe ascuns?
Și plec spre casă pustiită, supărată;
Toată lumea trăiește această corvoadă?
Ești singur chiar dacă ești înconjurat de lume?
Rămâne-n urma ta doar un simplu renume?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu